Troleibuzul si traista
Joi, adica ieri, am ramas fara mijloc de transport. Raluca a plecat mai devreme iar alti colegi care merg spre casa in aceeasi directie erau nevoiti sa ramana pana mai tarziu la birou. Cum nu doream sa mai stau pana noaptea la serviciu, a trebuit sa ma orientez catre un alt coleg care sta pe la Mosilor. Omul amabil, ma ia cu el si ma lasa la intersectia unde se termina Mosilor “vechi” si incepe Mosilor “noi”, in apropiere de Izvorul Rece. Pentru mine era perfect, ma urcam in 90 si ma lasa chiar acasa. Imi cumpar un bilet. Dintr-un motiv sau altul, providenta a decis sa imi trimita mai intai un troleibuz care mergea pe linia 69. Era bun si asta, doar ca ma lasa la o statie mai departe. Ma urc.
Experienta de a calatori cu RATB-ul a fost destul de intensa, mai ales ca nu o mai facusem de mult. Multe s-au schimbat si chiar in bine. Masinile arata mult mai bine, confortul e ceva mai mare, iar din loc in loc sunt stickere care indeamna la civilizatie (nu vorbi tare la telefon, nu manca pe langa ceilalti calatori etc.). Cu toate astea, multe au ramas la fel. Pe geamuri se intalneste aceeasi proportie de sebum de pe frunti si nasuri, majoritatea calatorilor folosesc doar parfumurile propriilor lor corpuri, iar banda 1 dedicata mijloacelor de transport in comun este la fel de absenta. Pentru toate aceste motive am fost nevoit sa ma retrag intr-un coltisor si sa ma agat de o bara de sustinere, langa un gemulet deschis. Am stat nemiscat in cei 900 de centimetri patrati (faceti un calcul – nu inseamna mult) timp de 58 de minute cat a durat calatoria si multumeam cerului pentru fiecare adiere de aer care intra prin deschizatura de o palma a gemuletului.
Dar, nu putea fi doar atat de simplu. Din cand in cand observam ca unii calatori priveau spre mine si zambeau. Imi verific slitul pantalonilor. Era inchis. Arunc o privire pe haine. Erau in ordine, nu erau nici rupte sau descusute si nici murdare. Ce sa fie, ce sa fie? Nu am realizat decat cand am coborat la statia Valea Argesului. Nu era prea tarziu pentru ca oricum nu as fi avut ce sa fac mai din timp. Tineam in mana o traista in care aveam casoletele in care obisnuiesc sa iau mancare la serviciu. Traista provine de la o sesiune de shopping a Ralucai si e inscriptionata extrem de vizibil cu sloganul Orsay: Thank God I’m a woman!
Articole similare:
Leave your response!